21 iunie 2010

Prea...devreme?


Ora 9.Am pus ceasul sa sune la ora 9.De ce?De ce am pus ceasul sa sune? Nu stiu...chiar nu stiu sa iti raspund la acesta intrebare...nu stiu de ce pun ceasul sa sune de cateva zile,luni...ani...incoace...Dar l-am pus in fiecare dimineata....ca si acum.
Cearsaful alb...atat de imbietor...atat de alb...ca si mainile tale pe care inca le mai pastreaza asa cum si eu le mai pastrez...Am aruncat ceasul.S-a trantit de perete si am oprit timpul.E doar soare...un soare cald care ma cheama...dar nu vreau sa ma duc...si el ma cheama la el prin perdeaua mea alba...Vreau sa stau aici sa te simt,sa te ascult,sa iti simt mirosul...sa te ating usor cu piciorul gol...Dar realizez imediat ca tu nu esti aici si ca iar am pus ceasul sa sune...de ce sa sune?Nu mai conteaza....
Veioza clipeste haotic.Stau infasurata in cearsaful alb ca sa te simt langa mine...pe masa.Am impins usor cu piciorul cana de cafea si vaza cu frezii....Chiar stii ca imi plac freziile?Da,sunt atat de...eu.Eu pe masa.O carte veche aruncata langa pat zace de cateva zile...nu am curajul si nici dispozitia necesara sa o ridic...sa o inchid,sa o pun la locul ei alaturi de...celelalte carti pe care nu le am.Asta e singura...si nici macar nu este a mea...Iar poza de pe noptiera,e aiurita de lumina galbena a veiozei...s-a pus praful pe ea...S-a pus praful peste tot...peste tot.Totul in jur e numai praf...scrum...lacrimi...zambete...nestire.Mai sunt si cateva monezi aruncate...totul e o vraiste in continua ordine...iar telefonul scos din furca inca mai are ton,deci nu l-au taiat....Oricum singurul numar pe care il stiu este al tau...dar nu te-am sunat niciodata...
Cd-uri imprastiate pe jos fac drumul spre pat...Miroase a portocala.Pervazul prafuit de atata vreme si cenusa gri este trezit de doua mere rosii...stau acolo de ceva timp...si imi aduc aminte de clipele in care imi aruncai portocale pe fereastra....Acum le aduci intr-o punga si le pui direct pe masa...Ai uitat.Asa cum ai uitat si de bomboanele din buzunar...asa cum m-ai uitat si pe mine intr-un buzunar dintr-o haina veche si ponosita.Da,hai sa uitam....Vrei?...
Este ultima scrisoare si inca iti mai tulbur linistea cu tampeniile mele...dar nu mai este mult...flaconul e deja gol...una cate una.Parca soarele bate mai tare....iar lumina veiozei a devenit brusc din galbena alba...Hai sa ne amintim...hai sa ne amintim cum m-ai lasat sa plec cand ti-am zis ca voi ramane doar daca tu ma vei opri...si tu ai tacut..deci ai ales sa plec...Sper ca ti-a fost mai bine...mai bine decat mie....Hai sa ne amintim...ce sa ne amintim?Mai avem noi vreo amintire?Sau am murit demult si nu am trait nimic din ce a fost vreodata?....Am sa te strang in brate pentru ultima data si am sa vars ultima lacrima neagra de la tusul de ochi pentru tine...si o sa ma usture la fel ca si apa sarata a marii si o sa cada la fel ca si parul taiat de soare...si atunci o sa imi dau seama ca traim vieti diferite si ca lumea noastra nu mai exista...e doar lumea mea,si lumea ta...fara lumea noastra...Si m-as preface ca as putea sa iti explic asta in mai multe cuvinte...dar nu ar fi asa...As trage de timp doar ca sa iti mai vad ochii negri si sa ma mai caut inca o data in negura lor...sa iti mai vad zambetul cald si sa iti mai simt inca o data parfumul si caldura....Si apoi te-as lasa sa pleci...si ti-as privi inca o data pasii goi pe nisipul umed al marii...pana cand cerul va cadea in bucati de praf de dorinte sfarmate in talpi ce nu vor sa ierte...
Si voi minti ca nu m-a durut...ca nu am adormit nopti intregi plangand,pana mi s-a terminat aerul din plamani si calmantele de pe noptriera prafuita,ca nu am mancat zile intregi caci nu puteam inghiti nimic inafara de pastile...Caci nu ar crede nimeni...nici macar eu...ca nu mai suntem noi ci doar eu , tu...si ca nu mai exista un al treilea cuvant...
Reiau in minte clipele in care am tipat,in care am dat in tine,in care te-am ranit desi nu meritai asta...in care m-am purtat ca o ticaloasa...Ai toate motivele din lume sa ma urasti...iar eu nu te urasc pentru asta...ci te iubesc si mai mult pentru ca mi-ai aratat ce fel de persoana sunt...si ca nu merit nimic...nici macar un sarut sau un cuvant...nici macar un “adio”...Nici macar atat...Iti multumesc ca mi-ai aratat cine sunt si pe cine vreau sa iubesc...Si poate ca ar fi mai bine sa nu mai scriu povesti,sa nu mai vars lacrimi pe foaie,sa nu mai visez,sa nu mai sper,sa nu mai tip...ci sa tac...si sa te iubesc in tacere...Asa cum ai facut-o tu cand m-ai lasat sa plec si nici nu ti-a pasat ca am urlat....ca am urlat si atat.
Promite-mi doar atat...Ca au ramas furtuni in urma pasilor tai de la mal...ca ai strabatut un lan intreg ca sa ma gasesti...si ca secundele care mi-au mai ramas m-ai iubit....asa ...in tacere...si ca in ele ai inghesuit lacrimi,maini reci,par ars si pupile inrosite...DNR(do not resuscitate)

P.S. Am trait o viata fara tine....

2 comentarii:

  1. e ciudat cum, de fiecare data cand noi se transforma din nou in eu si tu, cineva tot timpul se considera vinovat sau cu cea mai mare parte din vina, ca si cum doar unul din cei doi ar fi facut toate lucrurile care au dus la destramarea lor...nu iti cunosc povestea, dar sunt de parere ca intr-un cuplu, ambii parteneri sunt vinovati in egala masura de ceea ce se intampla cu relatia lor...daca tu ai facut un lucru care lui nu i-a convenit, in momentul ala si el trebuia sa iti spuna ca sa discutati despre asta

    RăspundețiȘtergere