Piesa asta n-are nume...

Am oprit masina in mijlocul pustiului...Stiu..nu am condus niciodata.Doar am stat in dreapta ta si ti-am privit orice miscare,orice clipire,orice suras....Te contemplam si imi doream adesea sa stiu ce gandesti,daca sunt si eu acolo...in gandurile tale...Si poate ca am fost...pana la un moment dat cand m-ai pierdut printre ele...si m-ai alungat cu toate cele rele...
Ironic...melodia noastra e la radio...si mai ironic e ca niciodata nu au dat-o pana acum...Privesc in dreapta mea si vad lanul rosu de maci.Fredonez melodia si pun piciorul descult pe sufletul meu.Da...pe sufletul meu...mai jos decat praful de pe asfaltul incins.Arde....dar nu o iau la fuga caci ma trezeste,iar senzatia durerii este placuta.Inchid portiera incet...asa cum iti place tie sa o faci si merg spre...”nicaieriul” rosu...El ma asteapta...cu bratele deschise sa ii dansez in jur si sa ii dau sarutul meu,sa ii las drept plata lacrimile si amintirile...Imi infing picioarele in noroiul rece si ma scufund....ma trage la el...ma cheama...iar eu ii intind mana.Dar nu e noroiul acesta...e rosul...sunt macii...si melodia...vorbeste despre suflete pereche...
Totul este ironic...viata este ea insasi o ironie....m-am saturat...si vreau sa stiu...Da,vreau sa stiu!Vreau sa stiu de ce?De ce nu mi-ai spus ca viata este o ironie?Si ca tu stii asta...si de ce nu mi-ai spus ca nu ma mai iubesti...si ca nu iti pasa daca plec..Nu, tu ai tacut.A fost mai usor asa....Doamne...fa-o sa taca...sa taca melodia...sa tac eu...sa tac pentru totdeauna...asa cum am facut-o si atunci...Am luat-o la fuga...o naluca in vant si soare...rochia mea alba...rochia mea rupta...parul meu ravasit...talpile mele arse...nu ti-a pasat de nimic...Stiu,vorbesc prostii...si o iau si mai tare la fuga...poate se termina oxigenul,poate se termina rosul,poate se termina pamantul,poate se termina durerea...poate...Si ma arunc la pamant ca o pasare impuscata de vanatorul ei...dar nu e niciun vanator prin jur...si nicio pasare...
E atat de bine...e atat de bine in noroi...racoare...Imi infing mainile in el si il framant incet....ii privesc umbrele,ii simt mirosul,ii simt moliciunea...si imi amintesc de mine...de copilul din mine...de tine...de copilul din tine...Unde au disparut toate?Privesc in jur si nu le mai gasesc...au fost vreodata ale mele?Si ce am facut cu ele?Unde le-am pierdut?Le ai tu?Ti le-am lasat tie?Sunt la tine?
Nu....nu le-am pierdut....nu am putut sa le pierd...nu le-am avut niciodata...doar ti le-am inapoiat atunci cand ai ales sa taci....asa ca taci si acum...caci noroiul rece inca te asteapta...

P.S Am alergat un lan intreg fara tine...