Ce faci?

E greu.Chiar imi vine greu sa scriu despre unele subiecte,desi sunt in afara situatiei.E greu pentru ca viata e atat de cruda uneori incat dor si unele situatii in care nu esti implicat,si incepi sa iti pui mii si mii de intrebari,incerci sa gasesti raspunsuri si te sperii ca sunt atat de putine.Ce faci cand persoanele pentru care contezi cel mai mult pleaca,iar tu ramai in urma stingher si nici nu stii unde sa privesti,pentru ca si aia s-ar putea sa doara,si ca viata nu e asa de trista din cauza ochelarilor?Cand e mai rau decat atunci cand te-ai pierdut cand erai mic si ai tai s-au intors dupa tine?Ca acum nu se mai intorc niciodata?Cand doare mai tare atunci cand esti tu ala care ramane in urma,si ca cel care a plecat in loc de sfaturi ti-a lasat datorii?Cand din poza de pe dulap din patru au ramas doar doi?
Ce simti atunci?Ura,dezamagire,durere,mila?Asta simt eu involuntar de vreo 2 zile pentru o situatie straina mie.Mi-e mila,mi-e atat de mila de o persoana pe care practic nu o cunosc incat imi dau lacrimile uneori si ma apuca disperarea.Mi-e frica ca mi s-ar putea intampla si mie si ca oare situatia mea in ce fel ar fi mai diferita?Si simt ura pentru ca imi dau seama ca nici nu mai stii in ce sa crezi,ca la naiba, toti te dezamagesc si ca...pleaca...
Si unde il gasesti atunci pe Dumnezeu,ca in tine parca nu mai e de mult si in biserica e atata de rece?Si el de partea cui e in toate astea?
Ce faci cand te trezesti intr-o dimineata si iti dai seama ca nu stii pe ce sa pui mana si ca viitorul tau,pana atunci incert,acuma e practic inexistent?Si ca mai ai inca unul de hotarat,si ca trebuie sa iei viata in maini si nici macar nu stii ce-i aia?Cand geamul gri parca e mai aproape,iar sticla rece ar durea atat de tare pe pielea ta?Cand iti dai seama ca esti treaz,ca nu visezi si ca nu ai pus o picatura in gura?Ce faci cand fiecare fapt al tau pentru a atinge o aspiratie normala se transforma intr-o tragedie intr-o tara ca asta?Ce faci cand iti dai seama ca nicioadata nu va mai fi la fel, si ca oricat ai incerca tu sa crezi ca ei te vor veghea de acolo de sus, nu le vei mai auzi niciodata vocea care iti va spune chiar si acel rastit”Treci la invatat!”,cand niciodata mana lor nu va mai fi pe umarul tau,cand pur si simplu si gandurile tale dor?Ca n-o sa mai fie pur si simplu.Si nu intelegi un cuvant din toate astea desi incerci sa traiesti cu ele.Ce faci cand iti dai seama ca parca nici amintirile cu ei nu mai sunt chiar asa multe si tu in cate de-ale lor ai fost?
Toate astea sunt cu adevarat apogeul disperarii nu “marile probleme existentiale”cu care ne confruntam noi.Eu nu stiu ce as face....probabil as iesi pe strada si as incepe sa tip de durere.Si ma ingrozesc la gandul ca o sa ramana doar un tipat gol,pentru ca problema nu e atunci cand tipi ci cand nu te mai aude nimeni.Atatea intrebari...la cate ai raspuns?

” O tragedie este un mijloc prin care supravieţuitorii pot învăţa ceva, nu un ghid de comportament “.Robert Kennedy ( 1925-1968 )