Stop cadru.Punct...si poate de la capat

Mi-am dat seama ca pun prea mult suflet la tot,sau ca poate nu pun si sunt o persoana rece,greu impresionabila de suferinta celor din jur.Poate ca sunt din ambele bucati,gemeni pana in varful firelor de par,ce se incretesc enervant sub umezeala zilelor de toamna.Poate ca traiesc o clipa fara sa insemne ceva,sau poate ca ea inseamna mai mult decat imi pot eu imagina.Poate scriu cuvinte ce dor direct pe pielea ta si nici macar nu clipesc pentru durerea ta.Oricum ar fi,cert e ca pun prea mult din sufletul si timpul meu pe acest blog,si imi iubesc avatarul creat prin prisma lui.Aici iubesc,aici sufar,aici tai si crut,aici scriu minciuni ale caror raspunsuri doar inima le stie.Repet a nu stiu cata oara ca zic prostii,accept si merg mai departe.Dar,chiar si prostiile astea au un sens,desi au devenit ceva exterior mie,o dependenta ce satisface o cautare spre nicaieri.Ce caut?Imi e greu sa raspund,atat timp cat am senzatia ca blogul a luat viata si cauta in continuare pentru mine acel nicaieri in care dependenta sa se transforme in creatie.De orice fel.Sau poate ca ma insel si o iau de la capat,de acolo de unde nu stiu ca am ramas vreodata.Stau cu ochii inrositi,cu mainile mangaind tastatura si privind foaia goala.Scriu cuvinte haotice,idei ce se pierd la fel de repede cum au luat viata.O scurta viata,a carei destin il insir pe foaie si il conduc unde nici mintea mea nu stie.Spre nicaieriul din ratiunea inimii pe care ratiunea mintii nu o cunoaste.Si punct.Astfel am distrus tot ce am avut pana acum,dandu-mi seama ca defapt sunt eu,eu conduc aceste cuvinte,acest blog.Ca sunt eu cea care da viata acestor cuvinte,acestor ganduri,si tot eu sunt cea pe care le asculta.Si apoi mai sunteti voi.Voi cei care cititi,voi cei care nu cititi dar scrieti la fel ca mine pentru voi.Si atunci?Sunt eu la fel ca voi sau sunteti voi la fel ca mine?Suntem noi la fel ca noi?Uita de asta.Nu-mi raspunde.Nu ma intereseaza.La urma urmei am fost doar eu,voi,noi si cateva cuvinte.Si alte mii de ganduri nescrise care au murit.
Poate e vina mea.Poate la fel cum am dat viata acestor idei,acuma le iau viata,inspiratia si nu mai pot scrie.Si poate ca nu mai are rost sa plang,caci va mai fi de plans,iar acest blog va fi tot aici.Asteptandu-ma pe mine,sa vin sa ii dau din nou speranta,sa ii repar chitarile dezacordate lasate in urma pasilor mei alungati de...neputinta?o moarte subita a unui avatar incert?Si vreau sa ma opresc aici,caci as mai putea scrie inca 10 mii de prostii pe care apoi le-as sterge.
Si aici se termina totul.Bine,o pauza pana cand inspiratia va bate din nou la usa ratiunii.A mintii si a inimii.Mai promit doar o postare...nimic serios.Asa...in loc de ramas bun.

R.I.P

"Aşa cum a înţelege pe cineva presupune să îi asculţi cu răbdare povestea, tot aşa, pentru a descoperi un interpret presupune să îi asculţi muzica."Madalina Manole

De multe ori oamenii, in incercarea da a-i intelege pe cei din preajma , se opresc doar la lucrurile evidente, aratate direct, uitand sa mai caute dincolo de aparente.Poate ca ar trebui sa ne oprim macar pentru o clipa si sa privim mai atent oamenii de linga noi, reusind astfel sa evitam tragedii de genul celei intamplate cu Madalina.Si pentru a o cunoaste mai bine , sa dam un sens gestului ei , sa-i ascultam muzica si sa incercam sa vedem dincolo de cuvinte ceea ce a simtit.Dumnezeu sa o odihneasca in pace.Adio,fata draga...

Epilog

" Ce rost ar mai avea acele nopti pierdute, nopti cu miros de cerneala si scârtâit de penite pentru continuarea unei povesti din care personajul lipseste?
Povesti despre un abur pierdut peste vremi, despre o idee, un vis sau o fantasma a trecutului? Personajul disparut de mult, dar pastrat viu printr-o obsesie fara sens.
E timpul sa îmi ridic ochii din pamânt, alte suflete viseaza sa desenez în jurul lor castele, si mult soare, sa atinga corzile ce tu le-ai rupt odata. E timpul sa închei acest capitol, în care ma trezesc dimineata si cerneala s-a varsat peste ultimele rânduri scrise. Închid coperta roasa de nisipul din clepsidra, si o asez pe un raft, sus, în inima mea.
Poate peste ani o voi deschide, si ma voi întreba cine a varsat cerneala, prefacându-ma ca nu stiu sfârsitul pe care nu îl pot citi. Ma voi întrista poate, si voi lasa deoparte cartea, caci alt personaj ma va privi în ochi si îmi va zâmbi, nu mai frumos ca tine, dar va fi un zâmbet sincer.
Acum sa varsam cerneala peste tot. De azi, noi...suntem doar istorie..."

Pe asfaltul cerului

Nu te-am vazut venind....nu te-am vazut niciodata.Asa cum nu am mers cu trenul niciodata.Dar am stiut mereu ca esti acolo...si am sperat mereu sa fiu si eu acolo langa tine.Si poate am fost...pana intr-un moment in care mi-ai dat drumul la mana si ai fugit de langa mine. De ce ai fugit? Poate daca te-as fi strans mai tare mi-ai fi simtit inima pana in varful firelor de par,pana in genele pleoapelor tale obosite...si poate ca ti-ar fi parut rau sa mai pleci.Dar nu am facut-o....te-am tinut gingas si te-am incalzit cu sangele sarat si cald ce inca imi curge in venele albastreAi fi plecat oricum....Si poate ca e mai bine asa cum s-a intamplat...
Vad cerul intunecandu-se si luand cu el imaginea ta.Imi tin picioarele stranse la piept si incerc sa imi dau seama daca inima mea inca mai bate.Da,inca.Nu simt frigul...si nici vantul care iti aduce vocea.Privesc orasul si marea de lumini in abisul staveziu al sufletului.Sunt pe bloc.Sunt pe bloc singura si stau pe marginea lui privind in gol si lasandu-mi lacrimile sa ajunga pe asfalt impreuna cu particule de vise argintii.Se zdrobesc de el,bucati si cioburi de vise peste tot.Vorbesc prostii,gandesc prostii,fredonez prostii si tremur de frica ca nu a mai ramas nimic de care sa ma tin si ca as putea sa ma prabusesc ...iar..si iar.Bucati si cioburi din mine.Deschid cutia neagra si scot din ea poze,lacrimi,parul tau blond,zambete si surasul din note muzicale pe care le-am pastrat atata timp.Le rup in bucati de orgoliu,circuite ironice de falsuri indignante,fir cu fir,le arunc de pe bloc si cad.Cad si tipa de durere, se prind de mana mea si eu le alung.Ma prind de par...dar le dau drumul mai departe.Atat de usoare... Le privesc cum cad.Bucati si cioburi din tine peste tot...Nu le prinde nimeni.Caci in fond...cine ar vrea niste poze distruse de zambete false,lacrimi....cine?Iti spun eu...nimeni.Nici macar eu....Asa ca am aruncat-o....nu cutia...lucrurile din ea....Iar acum stau toate imprastiate pe jos si te asteapta sa le iei ....dar tu nu o sa vii...si or sa ramana acolo pana cand un strain isi va face mila de ele si le va lua acasa...in garsoniera lui de student si va face o autopsie a sufletului gasit pe strada.Ii va rascoli pieptul impregnat de parfum puternic,ii va privi ochii intepati goi,ii va sfasaia carnea si ii va privi tendoanele albe si venele ruginite de ploi crunte si ace infecte ....Sau...vor ramane acolo pana cand va ploua din nou si se vor sterge de pe asfalt impreuna cu praful si mucurile gri de tigara fumeganda...

Ne-am pierdut.Undeva in drumul nostru cu multe statii mi-ai dat drumul la mana si am vazut ca....nu ne mai leaga nimic.De ce?

Aliniate zbucnind la colt
Vor tremura zgomotos
Circuite vechi si prafuite
Vene ruginite Fire de vise si usi inchise